>> Istoria Jazz-ului <<

[Anny]

Jazzul este un stil de muzică apărut la începutul secolului al XX-lea în statele sudice ale Statelor Unite, având provenienţa în melodiile populaţiei de culoare, urmaşă a sclavilor de origine africană. În muzica de jazz se recunosc în special tonalităţi de blues şi ragtime, la care se adaugă şi elemente ale muzicii europene. Mai târziu au fost preluate ritmuri ale muzicii latino-americane. Jazz-ul este considerat prima şi, până acum, unica formă de manifestare artistică din istoria culturii care s-a dezvoltat în Lumea Nouă.
Deşi de dată relativ recentă, originea şi semnificaţia iniţială a cuvântului "jazz" (la început pronunţat jass) este controversată. O ipoteză ar fi înrudirea fonetică cu expresia "chasse-beau", o figură de dans din Louisiana, cândva colonie franceză. În 1917, formaţia Original Dixieland Jazz Band a avut mult succes la "New York Columbus Circle", şi cuvântul "jazz" a intrat în vocabularul curent, deşi apăruse deja cu referire la muzică în 1913 într-un ziar din San Francisco, fără să fi avut un deosebit ecou.
O definiţie care să cuprindă toate elementele caracteristice ale jazz-ului, de la începuturile lui până în zilele noastre, valabilă pentru toate stilurile şi pentru toţi muzicienii, nu este posibilă. În istoria sa de peste o sută de ani, jazz-ul a suferit numeroase transformări şi s-a divizat în diverse stiluri, cu semnificaţii diferite, încât este greu de spus, ce este "tipic" pentru jazz. Se pot menţiona totuşi câteva elemente:
•Tonalitatea în muzica de jazz, spre deosebire de muzica tradiţională europeană, pune accentul în primul rând pe expresivitate şi mai puţin pe frumuseţea sunetului. Sunetele instrumentelor sunt aspre, nefiltrate şi eruptive, vocea omenească este plângătoare sau ţipătoare şi acuzatoare, exprimând brutal adevărul nepre[b]lucrat estetic, într-o frazare caracteristică. Se vorbeşte de "Hot-Intonation". Tonalitatea este însă diferită la diverşi interpreţi: voluminoasă şi erotică la saxofonistul Coleman Hawkins, elegantă la clarinetistul Benny Goodmann, tristă până la disperare la trompetistul Miles Davis, triumfală la Louis Armstrong, plină de strălucire la Dizzy Gillespie.

• Improvizaţia este poate elementul cel mai tipic în muzica de jazz. La început se cânta fără note, interpreţii improvizau pe diferite teme sau armonii, individual sau alternativ în mici formaţii (combos), fiecare având propriul stil de improvizaţie, uşor de recunoscut. Muzica este dezvoltată şi interpretată de diferite personalităţi, compoziţia şi execuţia se contopesc. Improvizaţia este în mod normal însoţită de repetarea schemei unui acord.

• Ritmul însoţeşte totdeauna execuţia muzicii de jazz, jazz-ul este o muzică "sincopată". Ritmul conferă muzicii un swing tipic, ocupă uneori primul plan, părăsindu-se tonalitatea melodiei şi frazarea. La început ritmul era dat de trombon, apoi acest rol a fost preluat de instrumentele de percuţie. Orchestrele sunt împărţite între o "Melody Section" (trompetă, clarinet, saxofon) şi o "Rhythm Section" (bass, baterie, chitară, pian). Dar şi instrumentele din "sectorul melodic" emit sunete sincopate. Între ritm şi melodie se creează o stare de tensiune, alteori însă se contopesc într-un flux continu, de nedespărţit, ca în stilul "Free jazz".

Blues, aparţinând folclorului afro-american, caracterizat de o formulă armonică constantă şi de un ritm în patru timpi, este o componentă esenţială a muzicii de jazz, care îi conferă o anumită dispoziţie, atât în formele lente, cât şi în cele mai repezi.
Jazz-ul îşi are originea în amestecul diverselor tradiţii muzicale ale sclavilor negri proveniţi din Africa. Din tradiţia africană derivă stiluri de interpretare care lasă căntăreţului un spaţiu larg de execuţie şi libertate de improvizare, cu o schemă "Întrebare şi răspuns" (Call-and-Response) pe un fond ritmic complex, ce duce la sincoparea melodiilor executate de diverse instrumente. Alte surse ale jazz-ului sunt constituite de cântecele rurale ale culegătorilor de bumbac, în stil blues, cântecele de leagăn şi cele religioase (negro spirituals, apoi gospel songs). La acestea s-au adăugat şi elemente ale muzicii europene (marşuri, imnuri, muzică populară), mai ale unele armonii şi acorduri, ca principii de organizare a unor anumite forme muzicale.

Unul din experimentele făcute cu muzica de jazz de inspiraţie clasică, făcute către sfârşitul anilor patruzeci, îl constituie înregistrările făcute de o grupă de instrumentişti în frunte cu trompetistul Miles Davis, care făcuse parte din grupul din jurul lui Charlie Parker. Se caută o revenire la o muzică mai liniştită şi mai accesibilă, totuşi destul de complexă. Este ceea ce s-a numit "Cool Jazz", caracterizat prin arcuri melodice relaxate, cu mai puţin vibrato şi rol redus al percuţiei. Acest stil se extinde şi pe coasta de vest (West Coast Jazz) a Americii. Datorită saxofonistului Stan Getz, pătrunde influenţa muzicii sudamericane în stilul Cool. Un alt interpret de seamă în acest stil este saxofonistul bariton Gerry Mulligan.
O parte a muzicienilor de pe coasta de est, în special în New York, reuniţi în jurul trompetistului Clifford Brown şi a saxofonistului Sonny Rollins, continuă totuşi stilul lui Charlie Parker, într-o formă mai aprinsă şi agitată, denumită "Hard Bop".Apariţia "rock-and-roll"-lui, cu mare priză la tineret, nu a lăsat indiferenţi nici pe reprezentanţii jazz-lui. Acelaşi Miles Davis, deschis la orice inovaţie, inaugurează o formă hibridă intitulată "jazz-rock fusion" cu albumul său Bitches Brew, în care se folosesc şi instrumente electronice. Dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai stilului "fusion" sunt de menţionat Herbie Hancock şi Chick Corea. Diversitatea stilistică nu a scăzut, noi curente se dezvoltă, recunoscându-se şi o tendinţă de reîntoarcere la tradiţiile jazz-ului clasic sub forma "Neoclasicismului", cu saxofonistul David Murray şi trompetistul Lester Bowie sau "Clasicismului" în jurul trompetistului Wynton Marsalis. Alte curente sunt "Acid Swing", "Free Funk", "Worldmusic", "No Wave", "Punk Jazz".